…(meta)reflecţii pe marginea vitezei

 

Nu sunt împotriva descoperirilor ştiinţifice – căci aş fi ipocrit, şi eu le folosesc –  care fac viaţa omlui din ce în ce mai uşoară sau care salvează mii de vieţi, dar sunt împotriva unei vieţi lipsite de credinţă, aşa cum o vrem în zilele noastre, adică a alungării în fel şi chip a lui Dumnezeu din viaţa noastră, din universul nostru pentru că ar fi un tip demodat. Sincer, asta e o găselniţă care întruneşte toate condiţiile pentru a fi demodată.

Trăim un stil de viaţă autosuficient, ilar şi tragic în încercarea de a controla inevitabilul, viitorul, de a controla tot, o viaţă paranoidă… Toţi facem parte din ea, iar dacă nu eşti în vârful valului, chiar dacă te foloseşti din plin de viteza acestei lumi, rişti să fii etichetat ca rău voitor, anacronic, tradiţionalist, prea insensibil la mişcare, adică nu eşti trendy, nu eşti la modă. Pardoxul e că toată această „lume” hiperdinamică este idolatră faţă de un anumit trecut, de anumite valori. Dar, atenţie, idolatrizează fanatic doar valorile care îi convin, confortabile, chiar dacă uneori sunt printre cele mai lipsite de dinamism (nu voi da exemple aici, vă las să descoperiţi singuri).

Ne sofisticăm viaţa, ne aruncăm în horă fără să mai luăm o pauză, să respirăm, să ne evaluăm, să vedem unde am greşit paşii. Nu mai contează dacă dansul nostru e unul bun sau rău, ci doar dacă e dinamic sau nu. Viteza contează, iar cei cei nu-i rezistă, din cauza forţei centrifuge, sunt aruncaţi în afară, acolo unde îi etichetăm: victime colaterale. Dreptul la diversitate se transformă peste noapte la obligaţia la uniformitate (cum zicea cineva), toţi trebuie să purtăm aceeaşi emblemă, să mâncăm acelaşi lucru, să ne „sugrumăm” cu aceeaşi cravată roşie (sic)…

Uităm că suntem sub ocrotirea LUI şi ne luăm la întrecere cu inevitabilul (care poate fi şi fericit şi nefericit), fentându-l – aş spune – prin construirea de „siguranţă”, în disperarea de a (de)construi o aşa zisă lume mai bună. Ne protejăm de nenorociri, dar şi ele se intensifică şi, parcă, ghicind călcâiul acestei lumi lovesc şi mai devastator cu aceeaşi viteză… Surprinzător, nu?

În lumea asta ne scapă conţinutul, lăsândul în spate, în trecut din cauza inerţiei, iar prezentul rămâne gol şi nebăgat în seamă. Contează viitorul, adică nu mai contează nimic, atâta timp cât nu sunt luate în calcul toate perioadele timpului. Dacă tot nu ne putem opri din această viteză, haideţi totuşi să dăm un sens viitorului: Hristos!

Share on Facebook0Share on Google+0Tweet about this on TwitterEmail this to someonePrint this page

Fii primul care comenteaza.

Comenteaza

Adresa ta de email nu va fi publicata.


*