Rendez-vous-ul cu eternitatea

Aproape in fiecare dimineata, dar mai rar vara caci e “vacanta”, ma intalnesc tangential cu vesnicia. Sigur, pentru un crestin treaz, asta ar trebui sa se intample mereu, concret, direct si mistic. Ei, pentru mine nu se intampla asa, caci nu sunt inca treaz, ma mai chinui des cu mahmureala teluricului. De fapt, e vorba de intalnirea mea cu cimitirul, ca simbol al eternului, a carui proximitate devine fizica, in fiecare zi, cand imi insotesc copilul la scoala, care e chiar vizavi. Straniu, nu? Ei, nu e chiar asa de stranie vecinatatea celor doua si nici faptul ca drumul meu trece pe acolo ci mai degraba paradoxal.

Prima intalnire este cu fostul cimitir “abandonat” al spitalului psihiatric , unde crucile, in mare parte, seamana intre ele…, sunt mici, din ciment batut de vant, ploi si ani. Seamana foarte mult cu un cimitir militar, unde totul e simetric, unde se pare ca eroii au acelasi nume si jertfa fiecaruia cantareste la fel in fata Domnului sau a neamului. Sau, unde, telul pentru care s-au luptat, i-a animat pe toti pana la moarte. Aici in cimitirul spitalului – unde locuiesc decat doi brazi situati central, dintre care unul s-a uscat metaforic – gandesc ca in mod involuntar crucile seamana intre ele, dar care tradeaza faptul ca toti cei ingropati au indurat aceeasi suferinta, cea mentala.

Mergand inca cativa pasi si iesind din curtea spitalului, adica la vreo 50 metri, ma intalnesc cu celalalt cimitir. De data aceasta, in afara de cateva randuri de morminte, ale eroilor satului, situate intr-un colt – banuiesc din al II-lea Razboi mondial – ce sufera si ele de aceeasi simetrie plina de semnificatii, in rest diversitatea formelor si a culorilor materialelor dure din care sunt confectionate este in floare.

Dar nu asta e problema esentiala, adica forma si culoarea cimitirului, ci gandul la vesnicie si la desertaciunea acestei vieti care ma izbeste in plin obraz metafizic de fiecare data, tracand pe acolo. Din cand in cand zidurile fizice din piatra ale acestei “lumi”, a celor adormiti fac sa amortizeze cat de cat lovitura, nelasandu-ma sa vad intreaga splendoare a parcului celor mutati din lumea aceasta, chiar daca cate o cruce mai zvelta cu un Hristos sculptat batut in cuie, pe piatra, reuseste sa iti atraga atentia, batandu-te parca pe umar prieteneste in incercarea de a-ti arata din ce unghi ar trebui sa privesti splendoarea vesniciei.

Gandul la vesnicie este scurt, brusc si de o profunzime nespusa. E ca si cum lovitura asta ar trebui sa te faca “KO” lumii asteia trecatoare si sa te trezeasca doar dincolo de corzile ringului lumesc, in “patul” odihnei vesnice, langa Doctorul tuturor sufletelor. Dar, nu, nu se intampla asa, caci unuia ca mie, ce face parte din neamul “celor tari in cerbice” le trebuie parca o mie si una de “KO-uri” pentru a insinua ca au inteles. Pericolul e mare pentru incapatanati, caci in asteptarea mai multor “KO-uri” risti ca situatia sa se rastoarne, iar ratarea ocaziilor, de a intelege cum trebuie lumea, sa se razbune pana la a cadea in coma eterna a neantului. Pe de alta parte, sentimentul trecerii timpului si al imensitatii vesniciei e atat de puternic incat imi venea intr-o zi sa urlu la un “trecator”, ce purta o stropitoare pentru a uda florile unui mormant: “sa lase mortii sa-si ingroape mortii” si sa ne “revenim” impreuna, incercad astfel sa-i impartasesc starea paradoxala de spaima si bucurie traita.

Omule, lumea de aici e doar “o lumina” – cum zicea Staniloae – pentru cea de dincolo, e doar o trecere, e doar o mare de cautare, o lumina ce poate creste in intensitate numai pentru cei ce au ochi sa vada prin si dincolo de ea sau, tot ea, poate deveni “intunericul” cel mai intens al existentei noastre, cand ne facem ca ploua la vederea ei. Cimitirul nu e decat realitatea existentei unei alte “lumini/lumi” inepuizabile. El e poarta pe care vrand, nevrand o deschidem la un moment dat – dar mereu la sfarsitul acestei vieti pamantesti – si care ascunde cea mai mare “surpriza” a vietii noastre. Nadajduiesc ca, atunci cand o vom deschide sa nu ne intampine o voce angelica zicandu-ne: Ne pare rau, ati gresit, iadul e mai jos!

Share on Facebook7Share on Google+0Tweet about this on TwitterEmail this to someonePrint this page

2 Comentarii

    • Mulțumesc pentru comentariu! Cred ca nu e importanta vârsta, ci existența gândului la moarte ne poate salva de la mai multe păcate. Nu că murim e înspăimântător, spunea cineva, ci unde ne ducem…

Comenteaza

Adresa ta de email nu va fi publicata.


*