Totusi, schimbarea incepe cu noi insine…

Ne asteptam ca atunci cand intalnim un preot sa vedem un sfant, ne asteptam ca atunci cand vedem un doctor sa vedem un om sanatos, atunci cand auzim de o tara ca e civilizata sa ne uimeasca cand ajungem pe teritoriul ei, ne asteptam ca la pomul laudat sa ne umplem sacul… Si, exemplele de genul asta pot continua, dar nu e niciodata asa sau, cel putin in majoritatea cazurilor, nu va fi niciodata asa. De fapt, lumea nu e perfecta, caci daca ar fi, mai mult ca sigur lucrurile ar sta altfel iar orice “asteptare” ar avea sigur feedback-ul scontat.

Intregul nostru mod de gandire e bazat pe un stereotip, acela ca 1+1=2 nu numai in matematica, ci in toate circumstantele relationale, afective, etc. Ba mai mult, gandim asa cand e vorba de celalalt si nu de noi insine… Pentru propria noastra persoana exista mereu o scuza de a ocoli introspectia, iar 1+1 poate face oricat, nu-i asa? Adica, mai  pe sleau, do ut des (dau ca sa primesc) – principiul reciprocitatii nu se prea aplica atunci cand ne vine randul sa intoarcem gestul celuilalt, dar imediat sarim “ca arsi” a pretinde ca ni se cuvine, ca ceilalti ne sunt datori, adica a cere ceea ce nu am dat. Paradoxal, mutualitatea se activeaza instantaneu cand e vorba de a intoarce raul, adica a ne razbuna.

Dilema e ca, de foarte multe ori, chiar stiind ca asteptarea noastra nu va avea rezultatul dorit, ci cel real (caci nu in toate cazurile dorit=real), cadem in capcana rutinei de a gandi prin categoriile stereotipale si de aici si suferinta mintii si a inimii. Suferinta apare inevitabil, caci ceilalti nu sunt/nu vad lucrurile ca noi, iar noi ne supralicitam dreptatea noastra, iar ei pe a lor. Exista sigur si posibilitatea de a le vedea corect, dar nu asta ne legitimeza in a ne “impune” sistemul nostru de valori, dar nici a cadea in capcana de a-l considera pe al celuilalt ca fiind corect, in cazul in care nu e. Chiar daca exista o solutie pentru fiecare problema de genul asta, din nefericire, nu exista reteta universal valabila, realitate ce ne frustreaza de fiecare data.

Cel mai la indemana in astfel de cazuri e sa nu-l judecam pe celalalt mai mult decat trebuie/sau poate deloc – daca suntem in stare de asa ceva – si sa incercam sa nu ne facem in mod pripit o idee despre el, adica sa lasam timpul si faptele sa vorbeasca si sa credem totusi ca si cel din urma poate fi cel dintai, adica a doua sansa sa nu-i fie luata niciodata. Crestineste, ar trebui sa dam ca sa dam, caci deja Dumnezau ne da si sa nu asteptam nimic in schimb de la celalalt, nici bine, nici rau, lasandu-l pe Dumnezeu sa aprecieze sau nu gestul nostru.

Share on Facebook1Share on Google+0Tweet about this on TwitterEmail this to someonePrint this page

Fii primul care comenteaza.

Comenteaza

Adresa ta de email nu va fi publicata.


*