In memoriam Dr. Aristide Lefa (┼ 12 iulie 2009)
Interviul de mai jos a avut loc în martie 2005.
Clopotul: Pe 18 februarie 2005 am fost prezent la muzeul Şuţu unde s-au comemorat 54 de ani de la moartea lui Valeriu Gafencu. M-a impresionat numărul tinerilor de acolo.
Domnul Doctor Aristide Lefa: Am fost numai 8 batrâni, în rest numai tineri. Şi pe mine m-a impresionat numărul lor. Au fost puse afişe prin biserici şi au aflat.
C.: Foarte mulţi români vor să vadă un proces a comunismului, un proces ţinut fără patimă, pentru a ne cunoaşte mai bine trecutul…
A.L.: Neapărat trebuie să se facă acest proces. Vor să facă întâi legea lustraţiei şi apoi trebuie făcut şi acest proces. Adevărul trebuie şi va ieşi la lumină. Foarte mulţi dintre noi (cei care au pătimit în închisori, n.r.) nu mai sunt acum printre noi dar adevărul trebuie cunoscut pentru noua generaţie. Acum trebuie să înţelegem că nu le convine, că toţi care conduc acum sunt comunişti…
C.: Revenind la conferinţă, trebuie ştiut că majoritatea celor care au fost acolo la conferinţă ştiau câte ceva despre fericitul Gafencu. Cine este Valeriu Gafencu pentru cei care nu-l cunosc?
A.L.: Vom face un mic istoric… S-a născut la Sângerei în judeţul Bălţi, în Basarabia, la 24 ianuarie 1921. Tatăl lui a fost ofiţer de marină şi s-a înscris la Politehnică, însă nu ştiu dacă a terminat-o. El a făcut parte din Sfatul Ţării şi a semnat unirea de la 1918. Când au venit ruşii, în 1940, primii vizaţi pentru a fi arestaţi au fost cei ce semnaseră unirea cu România. Tatăl său a fost arestat iar mama lui cu surorile au fugit si au venit la Dobroteşti. Era în 1941… Valeriu era student în anul II la Drept în Iaşi şi era şef al Frătiilor de Cruce din Iaşi. Era cunoscut în Iaşi, era un bărbat foarte frumos. Avea nişte ochi de un albastru deosebit, parcă era cerul…
La un moment dat, fiind arestat la Siguranţă în Iaşi, a fost chemat la vorbitor. Şi acolo vede o fată, o admiratoare care, când l-a văzut, s-a blocat, nu mai ştia ce să spună. El, neştiind cine e, a fost spontan. Ca să nu se prindă cel care-l păzeau că nu se cunosc i-a zis fetei să-i spună mamei să-i trimită cruciuliţa şi lanţul. Ea şi-a scos lanţul de aur şi cruciuliţa şi i le-a întins. Nu se ştie cine era. Lanţul i l-au confiscat, însă cruciuliţa, fiind mai mică, a ţinut-o ascunsă în gură atunci când se făceau controale în închisoare şi a fost îngropat cu ea. Dacă va fi vreodată dezgropat va fi recunoscut după ea pentru ca atunci când a murit, noi, cei prezenţi acolo, am pus cruciuliţa în gură pentru a-l recunoaşte mai uşor pentru că atunci erau îngropaţi în locuri comune. Gestul fetei de la Iaşi cred că este unul de înaltă ţinută creştină. A renunţat la un lucru la care poate că ţinea foarte mult.
C.: Unde l-aţi cunoscut dumneavoastră pe Valeriu Gafencu?
A.L.: Eu l-am cunoscut pe Valeriu la Piteşti, în 1949, când avea deja 8 ani de închisoare. Mai înainte fusese la Aiud unde a făcut cea mai mare parte din închisoare. A fost adus la Piteşti ca student nu doar el, ci şi Dragodan, şi Ianolide, fratele lui sufletesc, care a fost logodit cu sora lui Valeriu, Valentina. Ianolide a trăit până in 1964.
Îl ştiam din vedere pe Valeriu Gafencu. Nu vorbisem niciodată cu el. Eu lucram la infirmerie. Acolo mi-am făcut o fişă cu TBC stabilizat, aveam o urmă pe spate, lângă coloană, care emăna cu un astfel de TBC. Ionescu, medicul, un om curat, când venea pe la noi, mereu cu miliţianul după el, îmi mai spunea mai pe ascuns, „Ard munţii!” Şi aşa aflam şi noi ce se mai întâmplă prin ţară.
Pe 6 decembrie 1949 a început reeducarea. În 29 decembrie 1949 am fost trimişi la Văcăreşti la comisia de triere pentru că eram suspecţi de tuberculoză pulmonară. Şi aşa l-am cunoscut… Ne-a scos pe vreo 50 de inşi şi ne-a băgat într-o dubă. Când am ajuns la comisie intram câte trei. Pe care-l găsea bolnav, îl oprea.
C.: Separau caprele de oi… Era mai bine atunci să fii capră, să fii bolnav?
A.L.: Da, mult mai bine. Te duceau la sanatoriu unde aveai mâncare mai multă, te odihneai şi, cel mai important, scăpai de teroarea care tocmai se instalase. Începuse reeducarea iar prin celule circulau zvonuri care ne cutremurau.
Eu mă gândeam că la sanatoriu e mai bine şi de aceea am vrut să plec. Am intrat şi unul mă întreabă: „Ce ai în spate?” Eu aveam o urmă mai veche care semăna cu un TBC osos. Le-am spus: „TBC!” Apoi m-au scos afară. În comisie erau trei inşi, printre care şi un evreu. Am stat pe hol, am aşteptat şi la un moment dat, nu ştiu ce mi-a venit că m-am dus şi am bătut la uşă. A venit şi a deschis evreul. I-am cerut să-mi treacă pe fişă diagnosticul de TBC stabilizat, sperând că mă va ajuta la întoarcere şi voi avea un tratament mai bun. El m-a salvat… I-aş strânge mâna cu drag, păcat că a plecat… un evreu a ajutat un ortodox.
„Care e Lefa Aristide, Ion Săndulescu şi Miere Ştefan?” a întrebat un sanitar. M-a chemat şi mi-a zis că a dat telefon doctorului Tomorov, inspectorul MAI pentru medicină. Şi a spus că are trei cazuri. Datorită mie au scăpat şi cei doi. Dacă intram pe mâna lui Ţurcanu, era vai de capul meu. O lună am stat la Văcăreşti apoi ne-au timis la sanatoriu pentru deţinuţi de la Târgu Ocna.
C.: Cum aţi ajuns şi cum era atmosfera la sanatoriu?
A.L.: La Târgu Ocna s-a schimbat atmosfera. Când ne-am dat jos din dubă în gară, ne-a aşteptat Danieliuc, directorul închisorii. Acesta s-a purtat foarte bine cu noi. Pe Valeriu l-au pus pe căruţă că nu putea merge şi am ajuns în rai…
C: A fost raiul pe care Valeriu Gafencu îl aştepta?
A.L.: A fost liniştea de care el avea nevoie. Şi tratamentul era diferit la sanatoriu. La Târgu Ocna el a stat tot timpul la pat. Eu eram la camera 5 şi aveam patul chiar lângă geam. Valeriu era la camera 4. În cameră era şi Ianolide, acesta avea grijă de el.
C.: Care era diagnosticul pe care îl avea Valeriu?
A.L.: Ce nu avea… Avea în primul rând probleme cu inima. Era cardiac, avea poliartrită şi tuberculoză pulmonară, toate din cauza închisorii. Era acum departe de ceea ce fusese la tinereţe. El era la pat şi eu îl tratam. Am avut nişte discuţii în contradictoriu cu el atunci. Eram tânăr şi eram luptătorul, credeam că toate se rezolvă cu spada în mână.
C.: Eraţi Sfântul Petru…
A.L.: Credeam că totul se poate rezolva prin luptă. Chiar îi compătimeam pe unii ca ei. „Săracii, i-a rodat închisoarea, nu mai pot să lupte.”
Când mă duceam la el îmi spune: „Cea mai puternică armă, mai tare chiar decât bomba atomică, este dragostea. Dragostea venită de la Dumnezeu este cea mai puternică armă.” Bineînţeles că avea dreptate. Nu l-am înţeles atunci dar viaţa m-a făcut să-i dau dreptate. Aşa este când eşti tânăr.
C.: Şi el era tânăr, avea doar 28 de ani…
A.L.: Da, dar avea experienţa închisorii, avea peste 8 ani de închisoare. Mi-e nu mi-au trebuit atâţia ani să ajung la această concluzie. Dumnezeu mi-a da şansa să trăiesc lângă oameni care mi-au împărtăşit din experienţa lor.
Să vă povestesc despre un moment special. În august 1950 apare un deţinut adus cu targa, este lăsat la sanatoriu. Noi, curioşi, tot întrebam cine este deţinutul adus. Într-un târziu, am aflat că era pastorul protestant Richard Wurmbrand.
Va urma interviul complet …
Cine a fost Dr. Aristide Lefa?
Se naşte la 17 februarie 1923 în comuna Cârja din judeţul Vaslui, ca fiu al lui Nicolae şi al Anei.
Între anul 1934 – 1942 urmează liceul teoretic „Mihai Kogălniceanu” din Vaslui. În 1943 este admis la Facultatea de Medicină din Iaşi. De aici, se transferă în 1946 la Bucureşti şi primeşte postul de intern onorific în serviciul 11 de chirurgie la Spitalul Militar Central Bucureşti.
Pe 22 mai 1948 este arestat de Serviciul Secret de Informaţii iar după anchetă este trimis la închisoarea Jilava.
Pe 19 ianuarie 1949 Tribunalul Militar Bucureşti îl condamnă la 8 ani muncă silnică, 8 ani dregadare civică şi cofiscarea averii pentru crimă de înaltă tradare; 8 ani temniţă grea, 8 ani dregadare civică şi cofiscarea averii pentru crimă de uneltire contra ordinii sociale. Tribunalul din Suceava îl condamnă în lipsă la 5 ani de închisoare corecţională pentru delict de uneltire contra ordinii sociale desfăşurată în cadrul Facultăţii de Medicină din Iaşi.
Îşi ispăşeşte pedeapsa în închisorile din Văcăreşti, Piteşti, la sanatoriul Târgu Ocna şi la Gherla.
În 1956, în urma refuzului de a deveni informator al securităţii nu este eliberat ci trimis în domiciliu obligatoriu în comuna Rubla, raionul Însurăţei – Galaţi. Se mută în incinta spitalului din comuna Viziru unde lucrează în cadrul secţiei de chirurgie.
În 1957 se căsătoreşte cu Cornelia Mariana, fiica preotului Bucur Ferăstrău, aflat şi el în domiciliu obligatoriu. Este mutat în „Colonia Noua Culme” şi apoi la colonia de muncă Periplava – Tulcea.
În 1963 soţia sa este obligată să divorţeze.
În 1964 este eliberat şi încadrat la Spitalul Copşa Mică, la serviciul de chirurgie. În 1968 i se aprobă înscrierea la Facultatea de Biologie Bucureşti, curs fără frecvenţă, pe care o termină în 1972. Până în anul 1986, când se pensionează, lucrează ca biochimist la policlinica Judeţului Ilfov şi apoi la Spitalul Clinic al Sectorului 4. În 1982 se recăsătoreşte cu Feodora Popovici.
A trecut la Domnul pe data de 12 iulie 2009, fiind îngropat în Cimitirului Ghencea Civil din București.
