Gândul îmi zboară aiurea și nu-l mai pot redirecționa spre Hristos. Mersul la lucru devine rutină, viața e searbădă, întâlnirea cu copiii se rezumă la a privi un film, la a căuta ceva pe google pentru școală; mâine alergăm să întreținem mașina, să cumpărăm ceva de mâncare; duminica e dedicată bisericii, o licărire de rai, dar doar atât… Pe scurt, ciudată relație mai avem cu viața sau așa cum spune eclesiastul „deșertăciuni sunt toate cele omenești”.
Nefericiți, ne trezim la viață chiar pe patul de moarte și cel mai mare regret e că nu am trăit, că nu am fost vii, și moartea parcă vine doar să-și oficializeze prezenta, căci era deja demult cu noi. Și astfel viața devine o grimasă de dimineață până a doua zi de dimineață. Coșmarul zilnic, devine noaptea vis, iar ciclicitatea asta te face să cauți și mai mult senzaționalul sau refugierea în tot felul de metode revoluționare de „calmare”, de „relaxare”, de „distractie”, de „uitare”.
Așa se traduce astăzi o zi din viața unui om obișnuit, cu câteva modificări în cazul în care nu are mașină. Fie sărac sau bogat, neliniștea pe care ți-o dă grija zilei de mâine roade ființa umană așa cum termitele rod lemnul.
Da, grija vieții ne scoate/ne-a scos din rai așa cum spune una dintre rugăciunile care termină catisma a 5-a a Psalmilor. Uităm că însuși Hristos ne-a spus să nu ne îngrijim în mod exagerat de ziua de mâine și să luăm seama la crinii câmpului, la păsările cerului. Este vorba despre „a mânca” lumea duhovnicește și nu trupește. Se pare că, de fapt, lăcomia, grija și spaima de a nu mai avea ne strică omenirea (omenia – cum spune proverbul).
Mâncatul cum nu trebuie din pomul paradisiac ne urmărește până azi și, din nefericire, ne va urmării până ce vom înțelege ce și cum trebuie mâncat. Nu reflexul de a mânca, de a se hrăni e păcătos, și nici ceea ce mâncăm nu ne pune o mare problemă, ci cum mâncăm.
Această lipsă de măsura primordială perpetuată, disperarea noastră de a consuma fără limite ne va duce la epuizare. Azi, mai mult ca niciodată omul traiește condiția celui ce își taie singur craca de sub picioare. Sinuciderea nu va mai fi echivalentă cu aruncatul de la etajul blocului, ci de la nivelul crescut de lipsă de măsură.
Sărirea peste măsură, peste ceea ce ne este de ajuns, suficient pentru a trăi, ne lasă în afara raiului. Spre exemplu, totul a fost creat ca să ajungă omului și tuturor animalelor, etc, totul e armonie, dacă este împărtășit cu măsură.
Măsura este Hristos! Este cel ce ne readuce/repune în rai. Culmea, El e încă la ușă și bate, dar suntem prea asurziți de șuieratul grijilor noastre zilnice ca să-l mai sesizăm, ce sa mai zic de deschisul ușii. Nici nu-i observăm insistența cu care bate la ușă. Ba, uneori trece prin ușile încuiate și toată lumea se face că nu-L vede.
Suntem surzi și orbi, căci sensul lumii ăsteia nu se învârte în jurul lucrurilor pe care ne străduim să le avem, pentru care devenim adevărați asceți pentru a le obține, ci toată grija vieții trebuie să se rezume la a hrăni sufletul, singura grijă înălțătoare, care ne redeschide poarta Raiului.
Comenteaza