De ce o nouă revistă religioasă în mass-media românească?
Mulţi sunt cei care, făcând parte din Biserică, au impresia că această instituţie divino-umană, Biserica, nu reacţionează aşa cum ar trebui la provocările şi ispitele timpurilor noastre. Biserica, în general, şi preoţii ei, în special, acţionează sub ocrotirea Duhului Sfânt, lucru ce-i obligă să privească lumea cu ochii blândeţii şi ai înţelepciunii. Dar noi, oamenii „corupţi” ai acestui veac, vrem să răspundem provocatorilor cu aceleaşi arme şi cu Duhul lui Hristor călăuzitor.
Această revistă este o provocare pentru fiecare dintre noi, atât pentru cei care o scriu cât şi cei care o citesc. Este o provocare pentru că s-au căutat oameni cât mai puţin corupţi de spiritul editorial al presei contemporane, dar şi o provocare pentru cititorii secularizaţi care, poate că aşteaptă ceva …. Cu această ocazie ne cerem iertare: noi nu ne adresăm credincioşilor ce au relaţie foarte apropiată cu Biserica. Aceştia sigur ne vor citi şi cu siguranţă vor fi cei mai pertinenţi critici ai demersurilor noastre jurnalistice. Noi ne adresăm celorlalţi…
De ce Clopotul?
În primul rând pentru că aveam nevoie de un nume sonor. În al doilea rând pentru că aveam nevoie de un nume simbolic. Clopotul conţine cele două proprietăţi.
Numai când rostim cuvântul „clopot” parcă ne vibrează în inimă dangăne de clopot. Ne vine să luăm coasele şi topoarele şi să pornim împotriva „cotropitorilor”. Este o pornire genetică… Acum însă nu mai luptăm aşa. Acum, scriem şi luăm poziţie în spaţiul public. Dacă ni se va permite aceasta pentru că spaţiul public dă doar impresia de accesibilitate.
Clopotul adună. Adună credincioşii la biserică.
Clopotul vesteşte. Uneori vesteşte nenorociri, alteori moartea unui om sau nori negri de furtună, dar şi bucurie. De Paşti, preotul iese din biserică cu Evanghelia şi cu făclia în mână. Dascălul cântă în surdină, iar Clopotul, într-un îmbătător duiet cu Toaca, anunţă „Învierea lui Hristos”.
Despre ce vom scrie?
Noi scriem despre oameni, mai puţin despre locuri pentru că locurile sunt vii datorită oamenilor ce vieţuiesc în ele. Cum ar fi Voroneţul fără maici? Dar Catedrala Patriarhală fără preoţii ce veghează la raclă? Un simplu muzeu. Vii, priveşti şi pleci. Totul te mişcă atât cât arta te poate mişca.
Încercaţi un experiment: mergeţi în Catedrală, luaţi loc într-o strană şi staţi 10 minute. Veţi observa pe cei care vin ca la muzeu. Sunt cei care nu sunt interesaţi de duhul ce pluteşte pretutindeni. Se uită consternaţi la cei ce cu evlavie stau îngenunchiaţi pe la icoane sau sărută Sfintele Moaşte ale Sfântului Dimitrie Basarabov.
Când intraţi într-un loc adulmecaţi…dacă nu miroase a viaţă, fugiţi!
Cineva îmi povestea că un străin este impresionat atunci când vizitează Catedrala Patriarhală nu atât de vechimea locului sau de picturi ci de faptul că acolo se slujeşte, că este un lăcaş de cult în funcţiune. În Occident, lăcaşurile de cult sunt vândute sau închiriate. Oricine le poate cumpăra. Vrei să faci un birt, un club, un centru de afaceri sau o casă de toleranţă? Nici o problemă. Cumperi un lăcaş de cult dezafectat. Acum, bisericile sunt pline de credincioşi iar Biserica este instituţia cu cea mai mare încredere în rândul populaţiei. Această încredere trebuie cultivată, privită ca un dar divin. Este o mare încercare… Biserica trebuie să fie motivată să lupte pentru cei care îi acordă atât de mult credit. Autosuficienţa este o ispită.
Mai avem încă o problemă. Din cauza lipsurilor materiale şi educaţionale, omul recurge la singura distracţie pe care şi-o poate permite: televiziunea. Înghiţim nedigerat, toate inepţiile spuse de cineva, lansăm subiecte ce ţin prima pagină a ziarelor zile sau săptămâni, provocăm scandaluri de presă… Deschizi televizorul şi te deprimă. Numai corupţie, crime, violuri, pornografie, bârfă, atacuri la persoană, violenţă, minciună, prefăcătorie, persoane publice fără valoare…nu mai continui, că-mi vine să plâng. Simţim că ceva nu merge, că lumea este în declin sau, cel puţin, într-un impas ideologic.
Clopotele pe care le tragem duminica şi la sărbători ar trebui să strige: „Haideţi să schimbăm lumea!”. Când auziţi un clopot, acest strigăt să-l aveţi în minte.
Ieşiţi şi trageti clopotele, a venit vremea schimbării. Dar, înainte de a ieşi pe uşă, gândiţi-vă că pentru a schimba lumea trebuie să ne schimbăm fiecare dintre noi.
